Un om drag mie a reușit să aștearnă pe foaie propriile trăiri legate de anxietate și să o descrie atât de viu încât te va face să intri în pielea lui foarte ușor. Este un text valoros, care ne ajută să înțelegem ce pare de neînțeles uneori; ne ajută să știm că nu suntem singurii cu astfel de trăiri.

A trecut un an de când sunt în acest episod de anxietate generalizată și înțeleg ce mi se întâmplă. Au trecut 10, 11 ani de trai cu anxietate fără să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Pentru mine, până acum un an, anxietatea era mereu egală cu “am emoții”. Sau “mi-e frică”. Credeam că pur și simplu așa sunt eu: că mi-e rău în aglomerații, că nu suport să stau în camere inchise, că mi-e groază să mă duc cu autocarul mai mult de 30 de minute pentru că am rămas cu trauma unei călatorii foarte lungi, că sunt negativistă și că mă gândesc mereu la ce e mai rau. Că nu neaparat evit să fac anumite lucruri sau să mă pun în anumite situații ci că sunt obosită, mai sensibilă etc. Credeam că sunt defectă fizic, că undeva în construirea acestui organism cineva sau ceva făcuse o greșeală și că asta e... n-am ce sa îi fac.

Anul trecut in ianuarie, însărcinată fiind, am avut un episod de amețeală cruntă: abia am reușit să ajung la aer ținându-mă de pereți. M-am speriat teribil. Nici acum nu știu dacă a fost ceva legat de sarcină sau am somatizat vreo frică de ceea ce urma să se întâmple: nașterea. Dar ce s-a întâmplat după acest episod, duc cu mine și acum.

A început să mi se facă frică să mai ies undeva singură: “dacă amețesc iar? Dacă o să cad? Dacă nu reușesc să mă ridic?” un șir lung de “dacă” fără nici un răspuns, sau daca era un răspuns era total irațional și ducea spre scenarii dramatice. Și când trebuia să ies îmi era atât de frică că abia reușeam să fac ceva. Am ajuns să stau exclusiv în casă. Când totuși reușeam să ies și trebuia să mă duc în magazine mari sau să stau la cozi lăsam produsele în coș și plecam. Începeam să am atacuri de frică. Nu m-am dus să iau haine pentru bebele ce urma să vină.  Îmi trimiteam soțul să facă totul pentru mine. Eu stăteam în casă cu “dacă” și “mi-e frică”. Aveam palpitații, îmi vâjâiau urechile, aveam mai mereu o apăsare în piept. Așteptam să nasc ca să treacă totul – asta credeam eu atunci.

Am fost totuși și la doctori: la neurolog, la orl și la cardiologie. Pe toți i-am bifat. Speram să fie ceva fizic în neregulă cu mine ca să mă pot “trata” în modul clasic, cu medicație. Era mai ușor să fie ceva fizic, decât ceva psihic, pentru că mi se părea că e mai greu de corectat sau îndepărtat. Nu ținea de mine, ținea de ceva ce nu puteam eu sa controlez.

Până când o prietenă mi-a sugerat că ar fi mai bine să mă duc la un terapeut pentru că ce mi se întâmplă mie sunt somatizări și că sufăr de anxietate. Ce a urmat de aici e un drum lung si greu, dar necesar.

Am început terapia cu cineva care mi s-a potrivit la momentul respectiv. Înainte de a naște cu câteva săptămâni am făcut un exercițiu de psihodramă foarte puternic. Pe o foaie am scris felul în care simt frica și ce face ea cu mine. După ce am scris tot, am dat foc acelei foi până nu a ramas decât scrum. Scrumul l-am aruncat apoi la toaletă. A fost eliberator. Mi se ridicase o piatră, nu mă mai simțeam greoaie, nu mai aveam apăsarea în piept.

După acel episod am născut. Oboseala însă, hormonii, noul, au șters efortul și tot ce făcusem până atunci și am luat-o de la capăt. Ruminam zile la rând despre ce mi se întâmpla, aveam scenarii duse la absurd despre cum viața mea se va sfârși, ajungând singură și părăsită pentru că cine își dorește să stea cu cineva care nu e în stare să iasă din casă de frică? Totul a culminat cu momentul în care am anulat concediul de vară pentru că nu puteam concepe să mă urc într-un avion. A fost o lovitură grea, m-am simțit pierdută. Și acum mă urmărește acea decizie, e ca o înfrângere pe care nu o pot accepta. De la omul căruia îi plăcea la nebunie calătoria ajunsesem să anulez totul pentru că nu puteam să mă văd urcând într-un avion.

Pe lângă terapie, am început să citesc despre anxietate. Am început să caut talkuri și conferințe online să văd cum au trăit și trăiesc alții cu anxietate. Am aflat astfel că anxietatea e foarte răspândită. Că afectează 3 din 4 oameni și că incidența e mai mare la femei decât la bărbați. Am învățat despre anxietate, aveam nevoie să înțeleg ce mi se întâmpla, să conștientizez că nu e ceva din exterior ce nu poate fi controlat.

M-a ajutat foarte mult noul terapeut pe care îl am. Am început să înțeleg mecanismele fiziologice din spatele anxietății, să realizez că tot ce simțeam eu la început: palpitatii, apăsare în piept, gură uscată (și multe altele) sunt reacțiile corpului la stări de frică. Că creierul meu e hipersensibil la stimuli și că e ca o alarmaăde incendiu care pornește la aburii de la un ceai și nu doar în cazuri de incediu.  Că evitarea transmite creierului că într-adevar sunt în pericol, chiar dacă nu sunt și că experiența va fi înregistrată drept pericol și că data viitoare va fi iarași greu. Că evitarea duce la întărirea fricii și că expunerea desensibilizează. Că e nevoie de crearea de noi experiențe care să le înlocuiască pe cele vechi și că în timp și cu mult exercițiu atacurile de frică și de anxietate se pot rări în intensitate și frecvență.

Cel mai important mesaj pe care l-am luat acasă, până acum, e ca eu nu sunt gândurile mele. Că pentru a ajunge unde îmi doresc e nevoie să nu intru în jocul minții mele pentru că e un ping pong pe care nu îl pot câștiga. Detașarea de gânduri și focusul pe acțiunile care mă duc unde imi doresc mă pot ajuta să depășesc situațiile de ambuteiaj.

Singurul lucru pe care încă îmi e greu să îl accept e că de anxietate nu te vindeci. Înainte să încep terapia mă gândeam că la un moment dat mă voi vindeca. Însă am învățat ca de anxietate nu te vindeci, dar că poți să ajungi să o controlezi. Că prin exercițiu și prin schimbarea unor mecanisme de gândire deficitare poți rări episoadele și intensitatea lor. Că sunt multe tehnici care te ajută (terapie, mindfulness, meditatie, sport, alimentație sănătoasă, odihnă etc.). Dar că anxietatea va fi prietena ta pentru mult timp. Când vorbesc despre asta mă gândesc mereu la finalul filmului A Beautiful Mind. John Nash se plimba și după el vin cei 3 prieteni imaginari. El știe că nu sunt reali, dar îi acceptă și merge mai departe.

Unde sunt acum? Încerc să mă expun cât pot de mult. Să fac lucrurile chiar daca îmi e frică. Să sărbătoresc victoriile mici (am ajuns să plâng de bucurie acum vreo 8,9 luni când m-am dus singură până la magazinul de cartier cu bebe, pe jos) și mari (m-am dus singură cu copiii la doctor, am fost în concediu). Încă “mi-e frică” de o groază de chestii, însă felul în care mă raportez la ele s-a schimbat. Continui să ma duc la terapie, să lucrez cu mine atât acolo cât și acasă. Mă gândesc mereu la un mesaj citit pe o platformă pentru tratarea anxietății “cei care vor duce această luptă vor fi iarăși ce au fost” și poate mai mult! Și încerc să merg înainte.